Cotidian

Mda...din nou, pentru a infinita oara, am ajuns acasa uda din cap pana in picioare, cu mainile inghetate, cu nasul rosu si foarte obosita. Si asta nu pentru ca mi-am spetit spatele azi la munca sau pentru ca as trai undeva la Polul Nord si mersul prin zapada de un metru imi seaca toata energia. Ci doar pentru ca s-a mai incheiat o zi banala din viata mea, fara sa simt ca am realizat ceva. Nu ca as mai fi realizat ceva in ultimul timp. Dar eu tot sper ca maine o sa fie altfel, ca atunci cand o sa ma dau jos din pat o sa stiu ca ceva o sa se schimbe. Sa nu ma intelegeti gresit, am o viata destul de activa, daca activ inseamna munca, mers mult pe jos, sala...si ploaie. Pentru ca stiti cum e treaba cu ploaia asta? Este incredibil de obositoare! Eviti balti, tremuri, ai picioarele ude, astepti autobuzul si vantul bate, iti curge machiajul, parul nu iti mai sta in niciun fel ( doar in felul ala in care nu ai vrea sa-ti stea). Si oamenii care se plang de vremea de afara sunt si mai obositori...de parca nu s-ar fi nascut in tara asta unde vremea e tot timpul asa... Get over it! Ca si eu incerc!
Si apoi ajungi acasa. Unde intra in actiune latura spirituala a ploii. Deprimare, tristete si melancolie. Pentru ca nu e cazul de facut copii sau numarat bani. Nu, nu nu... Ar fi frumos daca acestea ar fi singurele activitati pe care le-ai putea face intr-o zi ploioasa. Din pacate, traim cu ce avem. Si aici avem ploaie. Prea multa pana si pentru iubitorii de ploaie. 
Ok...deci am lamurit treaba cu ploaia. Aici, este cat se poate de firesc sa te trezesti dimineata cu dorinta de a te baga inapoi in pat, atunci cat vezi pe geam ce lume te asteapta afara. Adica nu e ca si cum sari din pat tot voios, te duci la geam, il deschizi...tragi aer in piept si iti spui: "Doamne, ce imi place sa ma trezesc cu apa de ploaie care imi izbeste obrajii cu o viteza surprinzatoare, este semn ca urmeaza o zi magnifica". Adica, hai sa fim seriosi....
Cum procedez eu... Aud alarma telefonului sunand... O aud... si imi indrept mana spre Snooze. Si repet asta de vreo cinci ori... Apoi, o voce in capul meu imi spune: "Trezeste-te, iar o sa fii pe fuga, nu o sa ai timp sa mananci, nu o sa poti sa te imbraci cu rochita aia, pentru ca iti trebuie dresuri si dureaza prea mult timp ca sa le tragi pe tine, o sa intarzii la munca, o te certe seful, nu o sa ai timp sa iti termini treburile de dimineata la timp... Si nu stiu de ce nu o ascult niciodata. Pentru ca are dreptate, de FIECARE data! Si, bineinteles, nu mananc acasa, nu pot sa stau sa imi beau cafeaua in liniste, pierd autobuzul, ma enervez, mai injur putin... Si ajung la munca in intarziere. 
Dar eu cred ca merita! Pentru ca acele 10 minute in plus de somn m-au ajutat si ma ajuta enorm. Eu, care cred ca, pe langa ciocolata, cele mai frumoase lucruri in viata sunt cafeaua si somnul.
Asa... ajung la munca. Acolo, noua ore trec in vreo 15 ore, asta daca nu intalnesc vreun ciudat, care poate sa prelungeasca leger timpul de munca la o eternitate sau la vreun"Kill me now!!".
Dupa ce supravietuiesc conversatiilor fara niciun sens, statului in picioare si...conversatiilor fara sens... Se termina, cu greu, ziua de munca! 
Trag aer in piept, imi spun un "Ieeei" mare si ma indrept usurata spre iesire. Toata starea mea de relaxare dureaza pana cand deschid usa. 
 Si atunci...ploaie!  
Cercul vicios se completeaza...