Child's play...

Ma joc... cu cuvintele, cu umorul, cu viata, cu puterea de atractie... cu puterea de a schimba...
Imi place sa ma joc...imi distrage atentia de la incapacitatea noastra de a relationa, de a accepta ca suntem facuti unii pentru altii... acesta este si motivul pentru care divinitatea ne-a creat...pentru a fi noi insine si a ne raspandi...cum stim noi mai bine;
Dar...(bineinteles ca exista un "dar")...cum sa ne mai raspandim, cand nici noi nu mai avem curajul sa vedem realitatea? Chiar trebuie sa ne damnam urmasii nostri sa treaca prin aceiasi evolutie falsa si lipsita de substrat? Chiar putem fi atat de egoisti incat sa mai aducem copii pe lumea aceasta bacoviana?
Si ma intreb in fiecare zi cum de am ajuns sa am ideile acestea in cap? Eu, eterna copila inocenta...care visa la un alt copil al ei...cu ochii albastri si pe care sa o numeasca Sophia, dupa fascinatia ei pentru limba franceza... Era prima oara cand aceasta fetita se multumea cu o viata monotona... sa aiba o casuta pe malul marii, luminata si colorata, cu un leagan in gradina...unde sa isi priveasca fetita traind anii de copilarie...sa aiba o jumatate care sa o completeze cand ea dadea gres, sa o consoleze cand totul era prea mult... apoi sa ii aminteasca de ce a ales acea cale...
Dar, ca o fotografie veche, acest tablou se indeparteaza in timp pana cand devine o copilarie... o greseala pe care nu trebuia sa ti-o imaginezi... pentru ca nu face decat sa doara mai tare...si sa accepti mai greu ca viata nu e facuta din vise.
Ma joc... cu visele... ca o dependenta... pentru ca nu pot trai fara o frantura de speranta... pentru ca trebuie sa cred in ceva...
Minte-ma!! Spune-mi ca visele nu sunt decat un mijloc de a atinge scopul... prefa-te ca treci prin aceiasi lupta...ca sa nu mai mai simt atat de singura.
Joaca-te cu mine, ca sa nu o faca viata! Zambeste-mi, ca sa pot face si eu acelasi lucru...glumeste...pentru ca ador sa rad.
Construieste lumea din fanteziile mele, pentru ca nu o pot face singura... Fa-ma sa cred in viitor si in oameni... convinge-ma sa imi doresc eternitatea.
Ajuta-ma sa inteleg...mesajul pe care viata incearca sa ni-l transmita...sau nici tu nu il stii?

Time travel

How much time do we have?? Miscata de filmul “The Jacket”, mi-am pus si eu intrebarea…desi instant mi-am dat seama ca era o intrebare retorica…

We have all the time in the world…spunea o melodie…dar este asa? Mai are rost sa ne amagim cu niste versuri mult prea optimiste?Am vazut ca timpul trece mult prea repede, secolul vitezei nu iarta nici pe cei mai visatori dintre noi … tii capul la suprafata … sau te duce valul…

Nu mai avem timp… sa spunem un « multumesc » sincer, sa privim dansul fulgilor de zapada…sa radem din toata inima…sa cercetam…sa ne impotrivim…sa visam…Cand vezi ce repede se misca totul, mai ai curajul sa te opresti si sa analizezi ? Eu una, nu…credeam, pana curand, ca timpul nu isi are rostul in iubire, in prietenie…ca sentimentele nu imbatranesc si nu se demodeaza…ca iubirea poate dura secole… Dar pe zi ce trece…totul paleste…in fata acestui gigant, TIMPUL.

Masuram totul… mancarea in grame, bauturile in litri, prietenia in ani, fericirea in secunde…de ce nu meritam mai mult? Totul are un numar…cati ani ai, de cat timp esti casatorit, cati copii ai, ce nota ai luat la licenta, cate limbi stii…si lista poate continua…dar doar mie mi se pare dubios ? Doar eu simt ca stau in loc ? Ca totul zboara, cand eu ma plimb ?

Nu vreau sa-mi pierd si ultima speranta… aceea care ma face sa ma trezesc dimineata si care imi da starea necesara penttru a ma ridica din pat…ca timpul are rabdare cu cei mai lenti, cu cei care inca mai indraznesc sa viseze la o viata mai frumoasa…cu cei care isi zic in fiecare zi ca timpul le vindeca pe toate sau ca toate o sa vina la timpul lor…de ce, cand noi ne bazam pe el ca va fi rezolvarea problemelor noastre, el este atat de indiferent si rece ? De unde antiteza aceasta ? Ca sa delimiteze oamenii in doua categorii- indiferenti sau naivi ?

Nu am timp…este scuza cea mai folosita dintre toate…dar inainte de a o spune, te-ai gandit ca poate iti poti face timp pentru lucrurile adevarat importante ? Nu, pentru ca nici timp pentru asta nu mai avem …o fac altii pentru noi si in numele nostru, noi doar trebuie sa facem copy-paste. Si uite asa am taiat de pe lista una dintre deosebirile oamenilor fata de animale…gandirea.

Timpul nu iarta pe nimeni…un alt concept care s-a dovedit a fi adevarat…nici pe cei bogati, nici pe cei fericiti, nici pe cei frumosi…doar pe cei care nu cred in el ! Cand nu trebuie sa masori totul, te poti bucura cu adevarat de ceea ce iti ofera viata …pentru ca are atat de multe de oferit, daca stiu unde sa cautam…momentan, eu nu am gasit inca sensul adevarat al vietii, dar nici nu cred ca vreau sa il descopar…de ce totul trebuie sa aiba un sens ? De ce nu ne putem sa ne lasam purtati de vant sa vedem unde ne duce ? De ce ratiunea trebuie sa intristeze totul ? Cand totul e atat de gri, noi de ce mai adaugam o tenta de negru ?

Mult prea multe intrebari, dar niciodata un raspuns sincer…Cert e ca noi controlam timpul…si il putem manipula dupa bunul plac, pentru ca avem puterea…dar nu toti stiu cum sa o foloseasca…nu toti au ambititia de a indrazni sau curajul de a schimba…ne-am intepenit in starea asta vegetativa, care ne ofera o viziune eronata despre viata in esenta ei…dar pe care noi o acceptam fara sa ridicam semnul intrebarii nici macar o data.

Back in time...

De la o buna bucata de vreme...ma urmaresc amintirile... dar amintirile frumoase...si e dureros cand iti aduci aminte cum erai cand erai fericit! Imi lipsesc anii de "tinerete", acea tinerete inocenta, infantila si reala...imi lipsesc prietenii de atunci, cu care radeam din orice prostie...imi lipsesc ideile de atunci si felul meu de a fi...de ce a trebuit sa ne maturizam? De ce am implicat ratiunea intr-un joc de copii? De ce a trebuit sa ne schimbam...sa renuntam la noi? Sunt invadata de amintiri pe care le blocasem intr-un coltisor... de ce tocmai acum? Acum cand nu mai am puterea sa accept ca am gresit, cand e deja prea tarziu pentru iertare... acum, cand suntem formati ca indivizi...si ce e mai trist e ca ne-am format separat...! Mi-e dor de discutiile care mereu duceau, pana la urma, la sex...
de cafeaua din Bacardi...
de biletelele scrise in timpul orelor...
de fight club-urile organizate, care ne epuizau dupa o ora...
de pacturile noastre, care nici pana acum nu s-au indeplinit...
de tigara de pe "dunga"...
de tot ce ne-am spus si am uitat sa spunem...
de voi si de noi!
Mi-e dor de blonda naiva de atunci, care avea mereu zambetul pe buze, care vedea mereu partea plina a paharului...care stia sa aprecieze viata ca atare...oare s-a schimbat in bine? Oare am ales varianta cea buna? Oare o sa invat din nou sa fiu ca ea?
A plus!

United in diversity

I choose English as the language of this post, because it's an international language, it's the language of diversity, a language that unites us... and this was just the main idea of this project.
For three months I've studied Brussels and the people in it ... people from everywhere, gathered in the green city. The keyword is diversity and the uniqueness of everyone ... ... I tried to capture unknown faces, different expressions ... but came to the same conclusion .... that we are united in diversity. Enjoy!

For starters, Belgium...


Poland


Bangladesh


China


France


Ukraine


Togo


Croatia


Zimbabwe


Spain- Catalonia

Turkey


Bulgaria


Kuwait


Armenia



And finally...Romania!

Cochetand cu fotografia...

Azi am iesit in jungla gradinii mele...din doua motive: in primul rand, este soare!!!, ceea ce pe meleagurile astea, rar vezi...si in al doilea rand, sa-mi incerc talentul fotografic...ca subiecti, ii avem pe Lucky, bracul unguresc si broasca testoasa, pe nume Albert sau Joseph sau amandoua impreuna.
Dar, aseara, am surprins ceva destul de interesant...

Si acum, in the jungle, the mighty jungle!!

El a fost Lucky...acum intra in scena Albert sau Joseph, nimeni nu stie exact ;)

Revederea...

Si in final...putina natura si verdeata, ca nu stica niciodata

Cam asta e tot, pentru moment. Fiti indulgenti cu mine, sunt doar la inceput de drum, in ceea ce priveste fotografia... dar am vointa.
A plus!!

Vive la Belgique...?

Va salut dintr-o mica tara din vestul Europei... o tara puternica, dar fara identitate. Daca prin identitate se intelege tara ciocolatei sau tara celor peste 500 de sortimente de bere, tara cu cel mai mic oras din lume ( Durbuy ) sau, pur si simplu, tara sediului Uniunii Europene sau a NATO, atunci poate ni se improspateaza memoria.
Belgienii in Belgia sunt o rasa pe cale de disparitie... intr-o discutie pe acest subiect, am auzit o expresie foarte trista, dar adevarata - Suntem straini in tara noastra- si ca sa va argumentez aceasta afirmatie, va spun doar ca una dintre comunele Bruxelles-ului, Saint Gilles, este comuna cu numarul cel mai mare de nationalitati diferite din Europa ( aproximativ 140 ). Atunci este si normal sa te simti strain in tara ta, cand nu auzi pe strada sa se vorbeasca limba franceza sau neerlandeza... si uite cum se naste rasismul si nationalismul; Dar frica de a nu fi acuzat de discriminare e la tot coltul, asa ca majoritatea belgienilor si nu numai, se abtine de la comentarii care ar putea fi interpretate ca rasiste.
Pentru mine, totul e nou...si diferit. Dar imi place diversitatea, desi trebuie sa ma obisnuiesc cu ea... Definitia diversitatii am vazut-o intr-o dimineata, cand un grup de copii se jucau in parc, insotiti bineinteles de profesorii lor. Mai tineti minte cand eram mici si faceam iesiri cu toata clasa, eram grupati cate doi, in sir indian si trebuia sa ne tinem de mana? Ei bine, exact acelasi lucru se intampla si aici, numai ca in "culori" diferite: o mica negresa cu o blondina cu ochi albastri, un baietel chinez cu un altul marocan, o fetita roscata cu un baiatel indian, etc. Mi s-a parut fascinant modul in care se distrau si cum nu gaseau nimic incomod in partenerul de joaca...imaginati-va acum un scenariu identic intr-o tara din Europa de Est, ex-comunista! Da, aceeasi senzatie am avut-o si eu... am crescut indoctrinati si fara sa ne dam seama, ne comportam dubios cand vine vorba de scenarii de acest gen;
Si atunci cum sa existe o identitate proprie, cand toti sunt diferiti? Si eu sunt diferita, sunt o pata de culoare in Bruxelles-ul "intunecat" ( referire la "invazia" arabilor ), sunt anonima si singulara, unica si neinteleasa.
Aceasta diversitate m-a inspirat sa fac un proiect care se intituleaza "Unitate in diversitate", un proiect fotografic, cu fete necunoscute; Dar inca nu e finalizat, deci pe mai tarziu;

Nelămurită...

Am ajuns în acea perioadă a vieţii mele când ar trebui să ştiu exact ce am de făcut şi ce am de gând să fac pe viitor. Însă... sunt în plop!
1. Am licenţa într-o lună şi deja am atacuri de panică... de obicei nu am emoţii când vine vorba de examene, dar de data aceasta sunt panicată.
2. De vreo lună, lucrez intens on-line, dar se pare că nu suficient. Deşi zona jurnalismului on-line e destul de interesantă, domeniu care mi-a fost impus de proful H.B., eu nu văd niciun rezultat. Şi m-am străduit. Dar, în ultima vreme, cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât rezultatele sunt mai dezamăgitoare( ex. fotojurnalism ). Vreau să cred că toate aceste încercări mă vor face mai ambiţioasă şi mai bună... aşa o fi?
3. De facultate, pe care teoretic am terminat-o de două săptămâni, sunt cea mai dezamăgită. Nimic nu e cum ar trebui să fie, nimic nu e corect şi lipseşte cu desăvârşire sentimentul acela de împăcare, de uşurare, sentiment pe care ar trebui să-l am când spun "nu mai sunt studentă, gata cu facultatea". Oare de ce? Pentru că mi-am dat seama că am greşit facultatea, că toate cărţile de specialitate au fost inutile, că eu tot şomeră o sa fiu, cu diplomă de studii superioare? Mi-am promis că nu o să deschid subiectul acesta, dar nu mă pot abţine. Mi-ar plăcea sa lucrez în domeniu, dacă munca ar fi corectă şi în conformitate cu principiile mele. Însă, pe zi ce trece, descopăr din ce în ce mai multe defecte ale profesiei, defecte care mă deprimă.
4. De aceea, m-am hotărât să plec, pentru doi ani, într-o ţară civilizată, pentru a face un master, care, sper, să-mi ofere mai multe şanşe de reuşită în domeniul media. Însă, şi aici există mici-mari probleme: încep o viaţă nouă, într-o lume nouă. Când de abia mă obişnuisem cu viaţa de Bucureşti, cu oamenii şi ritmul de aici; o nouă limbă, după ce, timp de trei ani, m-am chinuit să descifrez dialectul bucureştenilor; iar nu în ultimul rând, las în urmă singurii oameni care contează cu adevărat pentru mine...
5. Acestea sunt o parte din nelămuririle mele. Desigur, doar o parte, fiindcă eu sunt şi voi rămâne o persoană nemulţumită.

Common sense is not so common

Aceasta expresie, folosita pentru prima oara prin 1764, de catre Voltaire, este una din expresiile mele preferate. Desigur, ea poate fi interpretata in mai multe feluri, dar explicatia cea mai corecta din punct de vedere etimologic este urmatoarea: daca in limba romana, "common sense" este tradus ca "bunul simt", atunci se pierde frumusetea expresiei. Dar cunoscatorii de limba engleza vor percepe jocul de cuvinte in adevaratul sau sens. Acela ca, desi toti oamenii sunt dotati cu bun simt, fiecare si-l manifesta diferit sau deloc. Astfel, desi bunul simt ar trebui sa fie comun tuturor, el nu este, fiind diferit de la o persoana la alta. Fiecare poate interpreta in felul lui bunul simt, dar, de cele mai multe ori, el este interpretat gresit si se formeaza o discrepanta intre oamenii buni si cei rai.
Tine de bun simt sa-ti oferi locul in tramvai unei persoane mai in varsta, sa lasi o femeie sa intre prima intr-o cladire, sa raspunzi la salut. Tot de bun simt tine si respectul fata de parinti, de profesori, ajutatul unei babute cu bagaje sa traverseze strada, etc. Insa, aceste reguli unanim acceptate sunt de multe ori incalcate, pentru ca este mai usor sa fii nesimtit decat civilizat, este mai usor sa faci rau decat bine. Si tocmai aceste reguli fac diferenta intre oameni de ne-oameni, reguli care ar trebui sa ne separe de regnul animal. Dar, in societatea de astazi, acest bun simt veritabil este pe cale de disparitie, lucru care impiedica evolutia umanitatii intr-o specie demna de a ocupa o intreaga planeta.

Promisiuni

Mi-am promis ca o sa incerc sa fiu mai optimista....dar de fiecare data ma lovesc de zidurile realitatii, de acele ziduri care te impiedica sa fii din nou copil.
Mi-am promis ca o sa-mi incui frustrarile intr-un sertaras in subconstientul meu si o sa arunc cheia. Dar nu mai am putere.
Mi-am promis ca o sa fiu mai rece, mai indiferenta... dar in fiecare zi ma vad implicata intr-o situatie care ori nu ma priveste, ori nu are rezolvare...si detesc sa las lucrurile nerezolvate.
Mi-am promis ca o sa iert oamenii care imi fac rau. Dar ei incearca sa-mi fure si ultimul gram de inocenta ramas in mine, ma transforma in ceea ce nu vreau sa ajung....la fel ca ei.
Mi-am promis ca o sa fiu mai buna cu cei dragi mie. Dar se pare ca simpla mea existenta ii raneste...
Mi-am promis ca o cunosc suflete noi. Dar am ramas singura.
Mi-am promis ca o sa invat sa spun multumesc. Dar nu mai pot vorbi.
Mi-am promis ca o sa fiu sincera. Dar sunt inconjurata de minciuni.
Mi-am promis o viata frumoasa, cu o casa pe malul marii, inconjurata de dragoste si soare. Dar nu mai am voie sa visez.
Mi-au promis tristete, lacrimi, intrigi si durere. Sa fie!

Prostia omeneasca

Vi se pare cunoscuta expresia "prost ca gardul", nu? Dar "prost de ingheata apele"? Sunt sigura ca le cunoasteti... si ce e si mai sigur e ca sunt cat se poate de adevarate... zi de zi intalnim exemplarele prostiei... pe strada, la magazin, in metrou, la munca... nu ai cum sa nu te intalnesti cu cel putin unul dintre acesti oameni nefinisati. Dar ce e mai trist e ca acest fenomen a luat amploare in ultima vreme, de parca ar fi molipsitoare prostia... si incep sa cred ca este... dupa cum spune proverbul ala cu "spune-mi ce prieteni ai ca sa-ti spun cine esti". In ziua de azi prietenii, daca sunt de proasta calitate, te prostesc. Bine, poti fi prost dinainte de ai cunoaste, dar, prin simplul fapt ca esti prieten cu ei... te prostesti. Ganditi-va! In fiecare zi aceleasi glume proaste, aceleasi gesturi prostesti, aceleasi metode de amuzament... in loc sa ai ce invata de la ei (pentru ca eu cred ca un prieten adevarat e acela care te ajuta sa perseverezi, sa progresezi) tu mai mult intri in monotonie si idiotenie.
Astazi am fost martora unui scenariu de groaza.... pe strada, o doamna ( pentru ca nu ma lasa inima sa o numesc altfel, desi ar merita) era cu copilul de mana. La un moment dat, aceasta ii da peste manuta copilului si ii spune: " sa moara mama daca nu te tai!"....... deci..... am ramas stupefiata. Nu imi venea sa cred ca cineva se poate adresa asa unui copil... stiu ca exista cazuri, dar cel putin nu pe strada, in vazul lumii. Cum se numesc acesti oameni? Oare pot fi numiti oameni? Eu ma abtin, pentru ca nu vreau sa intru in alte domenii, poate mai tarziu. Sa revenim la subiectul principal, prostia. O sa va dau niste linkuri unde o sa vedem ca prostia exista peste tot, nu numai in tara noastra minunata.
http://www.youtube.com/watch?v=5bZxQd3csiQ
http://www.youtube.com/watch?v=wFNN-EZdsGA&feature=related