Thursday, April 26, 2012
Not good enough...
Today is not a good day... Even though I look very nice today and that always helped me in a good way, I just feel that today is not good enough. Not good enough... Apparently, this seems to be the motto of the day, every single day.
Do good and you will receive good. That's what humanity thought us... But what do you do when humanity doesn't play by the essential rules of the Universe? You do good?
I like to think about myself as a good person, who does good things and expects good things in return... But not good enough... I always tend to reach perfection and when things get average or not good enough, it plays with my brain, with my ability of doing good.
Quite good, good, pretty good or not good enough were the expressions that always pissed me off, because I don't do average, I don't like average. But then I get to that point where banality kicks in, even against my best efforts... I start levitating, losing my path... Wandering...
Why do good, when you have nothing in return?
The Universe is such an annoying thing! I don't believe in destiny, but I believe in the laws of attraction. Do good and the Universe will help you... But I also believe in reincarnation... So I can also think that if I do good now, maybe in my next life I will have good.... What if it's my last one? What happens then?
Today is not a good day...
Do good, receive good...
Wandering...
Monday, April 23, 2012
Cotidian
Mda...din nou, pentru a infinita oara, am ajuns acasa uda din cap pana in picioare, cu mainile inghetate, cu nasul rosu si foarte obosita. Si asta nu pentru ca mi-am spetit spatele azi la munca sau pentru ca as trai undeva la Polul Nord si mersul prin zapada de un metru imi seaca toata energia. Ci doar pentru ca s-a mai incheiat o zi banala din viata mea, fara sa simt ca am realizat ceva. Nu ca as mai fi realizat ceva in ultimul timp. Dar eu tot sper ca maine o sa fie altfel, ca atunci cand o sa ma dau jos din pat o sa stiu ca ceva o sa se schimbe. Sa nu ma intelegeti gresit, am o viata destul de activa, daca activ inseamna munca, mers mult pe jos, sala...si ploaie. Pentru ca stiti cum e treaba cu ploaia asta? Este incredibil de obositoare! Eviti balti, tremuri, ai picioarele ude, astepti autobuzul si vantul bate, iti curge machiajul, parul nu iti mai sta in niciun fel ( doar in felul ala in care nu ai vrea sa-ti stea). Si oamenii care se plang de vremea de afara sunt si mai obositori...de parca nu s-ar fi nascut in tara asta unde vremea e tot timpul asa... Get over it! Ca si eu incerc!
Si apoi ajungi acasa. Unde intra in actiune latura spirituala a ploii. Deprimare, tristete si melancolie. Pentru ca nu e cazul de facut copii sau numarat bani. Nu, nu nu... Ar fi frumos daca acestea ar fi singurele activitati pe care le-ai putea face intr-o zi ploioasa. Din pacate, traim cu ce avem. Si aici avem ploaie. Prea multa pana si pentru iubitorii de ploaie.
Ok...deci am lamurit treaba cu ploaia. Aici, este cat se poate de firesc sa te trezesti dimineata cu dorinta de a te baga inapoi in pat, atunci cat vezi pe geam ce lume te asteapta afara. Adica nu e ca si cum sari din pat tot voios, te duci la geam, il deschizi...tragi aer in piept si iti spui: "Doamne, ce imi place sa ma trezesc cu apa de ploaie care imi izbeste obrajii cu o viteza surprinzatoare, este semn ca urmeaza o zi magnifica". Adica, hai sa fim seriosi....
Cum procedez eu... Aud alarma telefonului sunand... O aud... si imi indrept mana spre Snooze. Si repet asta de vreo cinci ori... Apoi, o voce in capul meu imi spune: "Trezeste-te, iar o sa fii pe fuga, nu o sa ai timp sa mananci, nu o sa poti sa te imbraci cu rochita aia, pentru ca iti trebuie dresuri si dureaza prea mult timp ca sa le tragi pe tine, o sa intarzii la munca, o te certe seful, nu o sa ai timp sa iti termini treburile de dimineata la timp... Si nu stiu de ce nu o ascult niciodata. Pentru ca are dreptate, de FIECARE data! Si, bineinteles, nu mananc acasa, nu pot sa stau sa imi beau cafeaua in liniste, pierd autobuzul, ma enervez, mai injur putin... Si ajung la munca in intarziere.
Dar eu cred ca merita! Pentru ca acele 10 minute in plus de somn m-au ajutat si ma ajuta enorm. Eu, care cred ca, pe langa ciocolata, cele mai frumoase lucruri in viata sunt cafeaua si somnul.
Asa... ajung la munca. Acolo, noua ore trec in vreo 15 ore, asta daca nu intalnesc vreun ciudat, care poate sa prelungeasca leger timpul de munca la o eternitate sau la vreun"Kill me now!!".
Dupa ce supravietuiesc conversatiilor fara niciun sens, statului in picioare si...conversatiilor fara sens... Se termina, cu greu, ziua de munca!
Trag aer in piept, imi spun un "Ieeei" mare si ma indrept usurata spre iesire. Toata starea mea de relaxare dureaza pana cand deschid usa.
Si atunci...ploaie!
Cercul vicios se completeaza...
Si apoi ajungi acasa. Unde intra in actiune latura spirituala a ploii. Deprimare, tristete si melancolie. Pentru ca nu e cazul de facut copii sau numarat bani. Nu, nu nu... Ar fi frumos daca acestea ar fi singurele activitati pe care le-ai putea face intr-o zi ploioasa. Din pacate, traim cu ce avem. Si aici avem ploaie. Prea multa pana si pentru iubitorii de ploaie.
Ok...deci am lamurit treaba cu ploaia. Aici, este cat se poate de firesc sa te trezesti dimineata cu dorinta de a te baga inapoi in pat, atunci cat vezi pe geam ce lume te asteapta afara. Adica nu e ca si cum sari din pat tot voios, te duci la geam, il deschizi...tragi aer in piept si iti spui: "Doamne, ce imi place sa ma trezesc cu apa de ploaie care imi izbeste obrajii cu o viteza surprinzatoare, este semn ca urmeaza o zi magnifica". Adica, hai sa fim seriosi....
Cum procedez eu... Aud alarma telefonului sunand... O aud... si imi indrept mana spre Snooze. Si repet asta de vreo cinci ori... Apoi, o voce in capul meu imi spune: "Trezeste-te, iar o sa fii pe fuga, nu o sa ai timp sa mananci, nu o sa poti sa te imbraci cu rochita aia, pentru ca iti trebuie dresuri si dureaza prea mult timp ca sa le tragi pe tine, o sa intarzii la munca, o te certe seful, nu o sa ai timp sa iti termini treburile de dimineata la timp... Si nu stiu de ce nu o ascult niciodata. Pentru ca are dreptate, de FIECARE data! Si, bineinteles, nu mananc acasa, nu pot sa stau sa imi beau cafeaua in liniste, pierd autobuzul, ma enervez, mai injur putin... Si ajung la munca in intarziere.
Dar eu cred ca merita! Pentru ca acele 10 minute in plus de somn m-au ajutat si ma ajuta enorm. Eu, care cred ca, pe langa ciocolata, cele mai frumoase lucruri in viata sunt cafeaua si somnul.
Asa... ajung la munca. Acolo, noua ore trec in vreo 15 ore, asta daca nu intalnesc vreun ciudat, care poate sa prelungeasca leger timpul de munca la o eternitate sau la vreun"Kill me now!!".
Dupa ce supravietuiesc conversatiilor fara niciun sens, statului in picioare si...conversatiilor fara sens... Se termina, cu greu, ziua de munca!
Trag aer in piept, imi spun un "Ieeei" mare si ma indrept usurata spre iesire. Toata starea mea de relaxare dureaza pana cand deschid usa.
Si atunci...ploaie!
Cercul vicios se completeaza...
Rezumat
Some things I've learned in almost two years of Belgium:
1. On the streets, you should never say "Hi" back;
2. Apparently, it's way more depressing to be born in Belgium than in any other country;
3. Ignorance comes from Turkey;
4. Legally, you can have a driving license without knowing how to drive;
5. With ten euros, you can either buy three cheap beers or three grams of weed;
6. "Manele" is Romania's folkloric music;
7. The sun will never shine on your street or if it does, it would only be for two hours per year;
8. Every bad reputation has a bit too many true stories behind it;
9. Spanish, Italian and Dutch;
10. I look more Polish than Romanian;
11. Chinese food is the best;
12. How to walk on high heels;
13. If you are smart you will get over it;
14. People seem more intelligent just by speaking in a foreign language;
15. "Be yourself" is past tense;
1. On the streets, you should never say "Hi" back;
2. Apparently, it's way more depressing to be born in Belgium than in any other country;
3. Ignorance comes from Turkey;
4. Legally, you can have a driving license without knowing how to drive;
5. With ten euros, you can either buy three cheap beers or three grams of weed;
6. "Manele" is Romania's folkloric music;
7. The sun will never shine on your street or if it does, it would only be for two hours per year;
8. Every bad reputation has a bit too many true stories behind it;
9. Spanish, Italian and Dutch;
10. I look more Polish than Romanian;
11. Chinese food is the best;
12. How to walk on high heels;
13. If you are smart you will get over it;
14. People seem more intelligent just by speaking in a foreign language;
15. "Be yourself" is past tense;
Sunday, January 09, 2011
Child's play...
Ma joc... cu cuvintele, cu umorul, cu viata, cu puterea de atractie... cu puterea de a schimba...
Imi place sa ma joc...imi distrage atentia de la incapacitatea noastra de a relationa, de a accepta ca suntem facuti unii pentru altii... acesta este si motivul pentru care divinitatea ne-a creat...pentru a fi noi insine si a ne raspandi...cum stim noi mai bine;
Dar...(bineinteles ca exista un "dar")...cum sa ne mai raspandim, cand nici noi nu mai avem curajul sa vedem realitatea? Chiar trebuie sa ne damnam urmasii nostri sa treaca prin aceiasi evolutie falsa si lipsita de substrat? Chiar putem fi atat de egoisti incat sa mai aducem copii pe lumea aceasta bacoviana?
Si ma intreb in fiecare zi cum de am ajuns sa am ideile acestea in cap? Eu, eterna copila inocenta...care visa la un alt copil al ei...cu ochii albastri si pe care sa o numeasca Sophia, dupa fascinatia ei pentru limba franceza... Era prima oara cand aceasta fetita se multumea cu o viata monotona... sa aiba o casuta pe malul marii, luminata si colorata, cu un leagan in gradina...unde sa isi priveasca fetita traind anii de copilarie...sa aiba o jumatate care sa o completeze cand ea dadea gres, sa o consoleze cand totul era prea mult... apoi sa ii aminteasca de ce a ales acea cale...
Dar, ca o fotografie veche, acest tablou se indeparteaza in timp pana cand devine o copilarie... o greseala pe care nu trebuia sa ti-o imaginezi... pentru ca nu face decat sa doara mai tare...si sa accepti mai greu ca viata nu e facuta din vise.
Ma joc... cu visele... ca o dependenta... pentru ca nu pot trai fara o frantura de speranta... pentru ca trebuie sa cred in ceva...
Minte-ma!! Spune-mi ca visele nu sunt decat un mijloc de a atinge scopul... prefa-te ca treci prin aceiasi lupta...ca sa nu mai mai simt atat de singura.
Joaca-te cu mine, ca sa nu o faca viata! Zambeste-mi, ca sa pot face si eu acelasi lucru...glumeste...pentru ca ador sa rad.
Construieste lumea din fanteziile mele, pentru ca nu o pot face singura... Fa-ma sa cred in viitor si in oameni... convinge-ma sa imi doresc eternitatea.
Ajuta-ma sa inteleg...mesajul pe care viata incearca sa ni-l transmita...sau nici tu nu il stii?
Imi place sa ma joc...imi distrage atentia de la incapacitatea noastra de a relationa, de a accepta ca suntem facuti unii pentru altii... acesta este si motivul pentru care divinitatea ne-a creat...pentru a fi noi insine si a ne raspandi...cum stim noi mai bine;
Dar...(bineinteles ca exista un "dar")...cum sa ne mai raspandim, cand nici noi nu mai avem curajul sa vedem realitatea? Chiar trebuie sa ne damnam urmasii nostri sa treaca prin aceiasi evolutie falsa si lipsita de substrat? Chiar putem fi atat de egoisti incat sa mai aducem copii pe lumea aceasta bacoviana?
Si ma intreb in fiecare zi cum de am ajuns sa am ideile acestea in cap? Eu, eterna copila inocenta...care visa la un alt copil al ei...cu ochii albastri si pe care sa o numeasca Sophia, dupa fascinatia ei pentru limba franceza... Era prima oara cand aceasta fetita se multumea cu o viata monotona... sa aiba o casuta pe malul marii, luminata si colorata, cu un leagan in gradina...unde sa isi priveasca fetita traind anii de copilarie...sa aiba o jumatate care sa o completeze cand ea dadea gres, sa o consoleze cand totul era prea mult... apoi sa ii aminteasca de ce a ales acea cale...
Dar, ca o fotografie veche, acest tablou se indeparteaza in timp pana cand devine o copilarie... o greseala pe care nu trebuia sa ti-o imaginezi... pentru ca nu face decat sa doara mai tare...si sa accepti mai greu ca viata nu e facuta din vise.
Ma joc... cu visele... ca o dependenta... pentru ca nu pot trai fara o frantura de speranta... pentru ca trebuie sa cred in ceva...
Minte-ma!! Spune-mi ca visele nu sunt decat un mijloc de a atinge scopul... prefa-te ca treci prin aceiasi lupta...ca sa nu mai mai simt atat de singura.
Joaca-te cu mine, ca sa nu o faca viata! Zambeste-mi, ca sa pot face si eu acelasi lucru...glumeste...pentru ca ador sa rad.
Construieste lumea din fanteziile mele, pentru ca nu o pot face singura... Fa-ma sa cred in viitor si in oameni... convinge-ma sa imi doresc eternitatea.
Ajuta-ma sa inteleg...mesajul pe care viata incearca sa ni-l transmita...sau nici tu nu il stii?
Friday, January 07, 2011
Time travel
How much time do we have?? Miscata de filmul “The Jacket”, mi-am pus si eu intrebarea…desi instant mi-am dat seama ca era o intrebare retorica…
We have all the time in the world…spunea o melodie…dar este asa? Mai are rost sa ne amagim cu niste versuri mult prea optimiste?Am vazut ca timpul trece mult prea repede, secolul vitezei nu iarta nici pe cei mai visatori dintre noi … tii capul la suprafata … sau te duce valul…
Nu mai avem timp… sa spunem un « multumesc » sincer, sa privim dansul fulgilor de zapada…sa radem din toata inima…sa cercetam…sa ne impotrivim…sa visam…Cand vezi ce repede se misca totul, mai ai curajul sa te opresti si sa analizezi ? Eu una, nu…credeam, pana curand, ca timpul nu isi are rostul in iubire, in prietenie…ca sentimentele nu imbatranesc si nu se demodeaza…ca iubirea poate dura secole… Dar pe zi ce trece…totul paleste…in fata acestui gigant, TIMPUL.
Masuram totul… mancarea in grame, bauturile in litri, prietenia in ani, fericirea in secunde…de ce nu meritam mai mult? Totul are un numar…cati ani ai, de cat timp esti casatorit, cati copii ai, ce nota ai luat la licenta, cate limbi stii…si lista poate continua…dar doar mie mi se pare dubios ? Doar eu simt ca stau in loc ? Ca totul zboara, cand eu ma plimb ?
Nu vreau sa-mi pierd si ultima speranta… aceea care ma face sa ma trezesc dimineata si care imi da starea necesara penttru a ma ridica din pat…ca timpul are rabdare cu cei mai lenti, cu cei care inca mai indraznesc sa viseze la o viata mai frumoasa…cu cei care isi zic in fiecare zi ca timpul le vindeca pe toate sau ca toate o sa vina la timpul lor…de ce, cand noi ne bazam pe el ca va fi rezolvarea problemelor noastre, el este atat de indiferent si rece ? De unde antiteza aceasta ? Ca sa delimiteze oamenii in doua categorii- indiferenti sau naivi ?
Nu am timp…este scuza cea mai folosita dintre toate…dar inainte de a o spune, te-ai gandit ca poate iti poti face timp pentru lucrurile adevarat importante ? Nu, pentru ca nici timp pentru asta nu mai avem …o fac altii pentru noi si in numele nostru, noi doar trebuie sa facem copy-paste. Si uite asa am taiat de pe lista una dintre deosebirile oamenilor fata de animale…gandirea.
Timpul nu iarta pe nimeni…un alt concept care s-a dovedit a fi adevarat…nici pe cei bogati, nici pe cei fericiti, nici pe cei frumosi…doar pe cei care nu cred in el ! Cand nu trebuie sa masori totul, te poti bucura cu adevarat de ceea ce iti ofera viata …pentru ca are atat de multe de oferit, daca stiu unde sa cautam…momentan, eu nu am gasit inca sensul adevarat al vietii, dar nici nu cred ca vreau sa il descopar…de ce totul trebuie sa aiba un sens ? De ce nu ne putem sa ne lasam purtati de vant sa vedem unde ne duce ? De ce ratiunea trebuie sa intristeze totul ? Cand totul e atat de gri, noi de ce mai adaugam o tenta de negru ?
Mult prea multe intrebari, dar niciodata un raspuns sincer…Cert e ca noi controlam timpul…si il putem manipula dupa bunul plac, pentru ca avem puterea…dar nu toti stiu cum sa o foloseasca…nu toti au ambititia de a indrazni sau curajul de a schimba…ne-am intepenit in starea asta vegetativa, care ne ofera o viziune eronata despre viata in esenta ei…dar pe care noi o acceptam fara sa ridicam semnul intrebarii nici macar o data.
Thursday, October 14, 2010
Back in time...
De la o buna bucata de vreme...ma urmaresc amintirile... dar amintirile frumoase...si e dureros cand iti aduci aminte cum erai cand erai fericit! Imi lipsesc anii de "tinerete", acea tinerete inocenta, infantila si reala...imi lipsesc prietenii de atunci, cu care radeam din orice prostie...imi lipsesc ideile de atunci si felul meu de a fi...de ce a trebuit sa ne maturizam? De ce am implicat ratiunea intr-un joc de copii? De ce a trebuit sa ne schimbam...sa renuntam la noi? Sunt invadata de amintiri pe care le blocasem intr-un coltisor... de ce tocmai acum? Acum cand nu mai am puterea sa accept ca am gresit, cand e deja prea tarziu pentru iertare... acum, cand suntem formati ca indivizi...si ce e mai trist e ca ne-am format separat...! Mi-e dor de discutiile care mereu duceau, pana la urma, la sex...
de cafeaua din Bacardi...
de biletelele scrise in timpul orelor...
de fight club-urile organizate, care ne epuizau dupa o ora...
de pacturile noastre, care nici pana acum nu s-au indeplinit...
de tigara de pe "dunga"...
de tot ce ne-am spus si am uitat sa spunem...
de voi si de noi!
Mi-e dor de blonda naiva de atunci, care avea mereu zambetul pe buze, care vedea mereu partea plina a paharului...care stia sa aprecieze viata ca atare...oare s-a schimbat in bine? Oare am ales varianta cea buna? Oare o sa invat din nou sa fiu ca ea?
A plus!
de cafeaua din Bacardi...
de biletelele scrise in timpul orelor...
de fight club-urile organizate, care ne epuizau dupa o ora...
de pacturile noastre, care nici pana acum nu s-au indeplinit...
de tigara de pe "dunga"...
de tot ce ne-am spus si am uitat sa spunem...
de voi si de noi!
Mi-e dor de blonda naiva de atunci, care avea mereu zambetul pe buze, care vedea mereu partea plina a paharului...care stia sa aprecieze viata ca atare...oare s-a schimbat in bine? Oare am ales varianta cea buna? Oare o sa invat din nou sa fiu ca ea?
A plus!
Wednesday, October 13, 2010
United in diversity
I choose English as the language of this post, because it's an international language, it's the language of diversity, a language that unites us... and this was just the main idea of this project.
For three months I've studied Brussels and the people in it ... people from everywhere, gathered in the green city. The keyword is diversity and the uniqueness of everyone ... ... I tried to capture unknown faces, different expressions ... but came to the same conclusion .... that we are united in diversity. Enjoy!
For three months I've studied Brussels and the people in it ... people from everywhere, gathered in the green city. The keyword is diversity and the uniqueness of everyone ... ... I tried to capture unknown faces, different expressions ... but came to the same conclusion .... that we are united in diversity. Enjoy!
For starters, Belgium...
Poland
Bangladesh
China
France
Ukraine
Togo
Croatia
Zimbabwe
Spain- Catalonia
Turkey
Bulgaria
Kuwait
Armenia
And finally...Romania!Friday, October 08, 2010
Cochetand cu fotografia...
Azi am iesit in jungla gradinii mele...din doua motive: in primul rand, este soare!!!, ceea ce pe meleagurile astea, rar vezi...si in al doilea rand, sa-mi incerc talentul fotografic...ca subiecti, ii avem pe Lucky, bracul unguresc si broasca testoasa, pe nume Albert sau Joseph sau amandoua impreuna.
Dar, aseara, am surprins ceva destul de interesant...
Dar, aseara, am surprins ceva destul de interesant...
Si acum, in the jungle, the mighty jungle!!
El a fost Lucky...acum intra in scena Albert sau Joseph, nimeni nu stie exact ;)
Revederea...
Si in final...putina natura si verdeata, ca nu stica niciodata
Cam asta e tot, pentru moment. Fiti indulgenti cu mine, sunt doar la inceput de drum, in ceea ce priveste fotografia... dar am vointa. A plus!!
Saturday, October 02, 2010
Vive la Belgique...?
Va salut dintr-o mica tara din vestul Europei... o tara puternica, dar fara identitate. Daca prin identitate se intelege tara ciocolatei sau tara celor peste 500 de sortimente de bere, tara cu cel mai mic oras din lume ( Durbuy ) sau, pur si simplu, tara sediului Uniunii Europene sau a NATO, atunci poate ni se improspateaza memoria.
Belgienii in Belgia sunt o rasa pe cale de disparitie... intr-o discutie pe acest subiect, am auzit o expresie foarte trista, dar adevarata - Suntem straini in tara noastra- si ca sa va argumentez aceasta afirmatie, va spun doar ca una dintre comunele Bruxelles-ului, Saint Gilles, este comuna cu numarul cel mai mare de nationalitati diferite din Europa ( aproximativ 140 ). Atunci este si normal sa te simti strain in tara ta, cand nu auzi pe strada sa se vorbeasca limba franceza sau neerlandeza... si uite cum se naste rasismul si nationalismul; Dar frica de a nu fi acuzat de discriminare e la tot coltul, asa ca majoritatea belgienilor si nu numai, se abtine de la comentarii care ar putea fi interpretate ca rasiste.
Pentru mine, totul e nou...si diferit. Dar imi place diversitatea, desi trebuie sa ma obisnuiesc cu ea... Definitia diversitatii am vazut-o intr-o dimineata, cand un grup de copii se jucau in parc, insotiti bineinteles de profesorii lor. Mai tineti minte cand eram mici si faceam iesiri cu toata clasa, eram grupati cate doi, in sir indian si trebuia sa ne tinem de mana? Ei bine, exact acelasi lucru se intampla si aici, numai ca in "culori" diferite: o mica negresa cu o blondina cu ochi albastri, un baietel chinez cu un altul marocan, o fetita roscata cu un baiatel indian, etc. Mi s-a parut fascinant modul in care se distrau si cum nu gaseau nimic incomod in partenerul de joaca...imaginati-va acum un scenariu identic intr-o tara din Europa de Est, ex-comunista! Da, aceeasi senzatie am avut-o si eu... am crescut indoctrinati si fara sa ne dam seama, ne comportam dubios cand vine vorba de scenarii de acest gen;
Si atunci cum sa existe o identitate proprie, cand toti sunt diferiti? Si eu sunt diferita, sunt o pata de culoare in Bruxelles-ul "intunecat" ( referire la "invazia" arabilor ), sunt anonima si singulara, unica si neinteleasa.
Aceasta diversitate m-a inspirat sa fac un proiect care se intituleaza "Unitate in diversitate", un proiect fotografic, cu fete necunoscute; Dar inca nu e finalizat, deci pe mai tarziu;
Belgienii in Belgia sunt o rasa pe cale de disparitie... intr-o discutie pe acest subiect, am auzit o expresie foarte trista, dar adevarata - Suntem straini in tara noastra- si ca sa va argumentez aceasta afirmatie, va spun doar ca una dintre comunele Bruxelles-ului, Saint Gilles, este comuna cu numarul cel mai mare de nationalitati diferite din Europa ( aproximativ 140 ). Atunci este si normal sa te simti strain in tara ta, cand nu auzi pe strada sa se vorbeasca limba franceza sau neerlandeza... si uite cum se naste rasismul si nationalismul; Dar frica de a nu fi acuzat de discriminare e la tot coltul, asa ca majoritatea belgienilor si nu numai, se abtine de la comentarii care ar putea fi interpretate ca rasiste.
Pentru mine, totul e nou...si diferit. Dar imi place diversitatea, desi trebuie sa ma obisnuiesc cu ea... Definitia diversitatii am vazut-o intr-o dimineata, cand un grup de copii se jucau in parc, insotiti bineinteles de profesorii lor. Mai tineti minte cand eram mici si faceam iesiri cu toata clasa, eram grupati cate doi, in sir indian si trebuia sa ne tinem de mana? Ei bine, exact acelasi lucru se intampla si aici, numai ca in "culori" diferite: o mica negresa cu o blondina cu ochi albastri, un baietel chinez cu un altul marocan, o fetita roscata cu un baiatel indian, etc. Mi s-a parut fascinant modul in care se distrau si cum nu gaseau nimic incomod in partenerul de joaca...imaginati-va acum un scenariu identic intr-o tara din Europa de Est, ex-comunista! Da, aceeasi senzatie am avut-o si eu... am crescut indoctrinati si fara sa ne dam seama, ne comportam dubios cand vine vorba de scenarii de acest gen;
Si atunci cum sa existe o identitate proprie, cand toti sunt diferiti? Si eu sunt diferita, sunt o pata de culoare in Bruxelles-ul "intunecat" ( referire la "invazia" arabilor ), sunt anonima si singulara, unica si neinteleasa.
Aceasta diversitate m-a inspirat sa fac un proiect care se intituleaza "Unitate in diversitate", un proiect fotografic, cu fete necunoscute; Dar inca nu e finalizat, deci pe mai tarziu;
Thursday, May 13, 2010
Nelămurită...
Am ajuns în acea perioadă a vieţii mele când ar trebui să ştiu exact ce am de făcut şi ce am de gând să fac pe viitor. Însă... sunt în plop!
1. Am licenţa într-o lună şi deja am atacuri de panică... de obicei nu am emoţii când vine vorba de examene, dar de data aceasta sunt panicată.
2. De vreo lună, lucrez intens on-line, dar se pare că nu suficient. Deşi zona jurnalismului on-line e destul de interesantă, domeniu care mi-a fost impus de proful H.B., eu nu văd niciun rezultat. Şi m-am străduit. Dar, în ultima vreme, cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât rezultatele sunt mai dezamăgitoare( ex. fotojurnalism ). Vreau să cred că toate aceste încercări mă vor face mai ambiţioasă şi mai bună... aşa o fi?
3. De facultate, pe care teoretic am terminat-o de două săptămâni, sunt cea mai dezamăgită. Nimic nu e cum ar trebui să fie, nimic nu e corect şi lipseşte cu desăvârşire sentimentul acela de împăcare, de uşurare, sentiment pe care ar trebui să-l am când spun "nu mai sunt studentă, gata cu facultatea". Oare de ce? Pentru că mi-am dat seama că am greşit facultatea, că toate cărţile de specialitate au fost inutile, că eu tot şomeră o sa fiu, cu diplomă de studii superioare? Mi-am promis că nu o să deschid subiectul acesta, dar nu mă pot abţine. Mi-ar plăcea sa lucrez în domeniu, dacă munca ar fi corectă şi în conformitate cu principiile mele. Însă, pe zi ce trece, descopăr din ce în ce mai multe defecte ale profesiei, defecte care mă deprimă.
4. De aceea, m-am hotărât să plec, pentru doi ani, într-o ţară civilizată, pentru a face un master, care, sper, să-mi ofere mai multe şanşe de reuşită în domeniul media. Însă, şi aici există mici-mari probleme: încep o viaţă nouă, într-o lume nouă. Când de abia mă obişnuisem cu viaţa de Bucureşti, cu oamenii şi ritmul de aici; o nouă limbă, după ce, timp de trei ani, m-am chinuit să descifrez dialectul bucureştenilor; iar nu în ultimul rând, las în urmă singurii oameni care contează cu adevărat pentru mine...
5. Acestea sunt o parte din nelămuririle mele. Desigur, doar o parte, fiindcă eu sunt şi voi rămâne o persoană nemulţumită.
1. Am licenţa într-o lună şi deja am atacuri de panică... de obicei nu am emoţii când vine vorba de examene, dar de data aceasta sunt panicată.
2. De vreo lună, lucrez intens on-line, dar se pare că nu suficient. Deşi zona jurnalismului on-line e destul de interesantă, domeniu care mi-a fost impus de proful H.B., eu nu văd niciun rezultat. Şi m-am străduit. Dar, în ultima vreme, cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât rezultatele sunt mai dezamăgitoare( ex. fotojurnalism ). Vreau să cred că toate aceste încercări mă vor face mai ambiţioasă şi mai bună... aşa o fi?
3. De facultate, pe care teoretic am terminat-o de două săptămâni, sunt cea mai dezamăgită. Nimic nu e cum ar trebui să fie, nimic nu e corect şi lipseşte cu desăvârşire sentimentul acela de împăcare, de uşurare, sentiment pe care ar trebui să-l am când spun "nu mai sunt studentă, gata cu facultatea". Oare de ce? Pentru că mi-am dat seama că am greşit facultatea, că toate cărţile de specialitate au fost inutile, că eu tot şomeră o sa fiu, cu diplomă de studii superioare? Mi-am promis că nu o să deschid subiectul acesta, dar nu mă pot abţine. Mi-ar plăcea sa lucrez în domeniu, dacă munca ar fi corectă şi în conformitate cu principiile mele. Însă, pe zi ce trece, descopăr din ce în ce mai multe defecte ale profesiei, defecte care mă deprimă.
4. De aceea, m-am hotărât să plec, pentru doi ani, într-o ţară civilizată, pentru a face un master, care, sper, să-mi ofere mai multe şanşe de reuşită în domeniul media. Însă, şi aici există mici-mari probleme: încep o viaţă nouă, într-o lume nouă. Când de abia mă obişnuisem cu viaţa de Bucureşti, cu oamenii şi ritmul de aici; o nouă limbă, după ce, timp de trei ani, m-am chinuit să descifrez dialectul bucureştenilor; iar nu în ultimul rând, las în urmă singurii oameni care contează cu adevărat pentru mine...
5. Acestea sunt o parte din nelămuririle mele. Desigur, doar o parte, fiindcă eu sunt şi voi rămâne o persoană nemulţumită.
Subscribe to:
Posts (Atom)