I
A fost odată ca
niciodată…
O prea-frumoasă fată,
dintr-o ţară îndepărtată… la Estul Europei situată.
Şi nu era una la părinţi, nici
din file de poveste decupată, era doar o simplă fată
Proaspătă absolventă de
facultate şi cu gânduri de celebritate…
Toate aceste gânduri de mai bine şi mai mult au
facut-o să îşi părăsească frumoasa ei ţară, cu bunele şi relele ei, pentru o
ţară cu mai multe bune şi rele, mai exact Belgia, acea mică ţară, situată între
Franţa şi Olanda… şi împărţită tot între ei.
În ziua în care a pus piciorul pentru prima oară pe
acest nou teritoriu, aceast Nouveau Monde, fata a fost năpădită de o sumedenie
de sentimente, însă bucuria nu se regăsea printre ele. Mai degrabă tristeţea,
frica, regretul şi speranţa ieşeau la suprafaţă, tot acest amalgam de
sentimente fiind învelit într-o pânză de optimism, însă prea subţire să
reziste, în timp, presiunilor străinătăţii.
Acea primă zi de Occident avea miros de singurătate şi
umezeală. Deşi era în mijlocul verii, îmbrăcămintea potrivită climei de
Bucureşti era total inadecvată celor 17 grade cu care a fost întâmpinată în capitala
belgiană. Pe lângă acea răceală multi-prezentă, oraşul în sine părea pustiu.
Cel mai probabil tranziţia între Bucureştiul energic şi activ şi Bruxelles-ul
verde şi ecologic avea să necesite măcar un timp de acomodare cu noul ritm, dar
în acea zi de vară, oraşul belgian părea nefiresc de calm, lipsit de vlagă.
Puţini oameni pe stradă, puţine maşini şi prea puţine zâmbete. O imagine post apocaliptică,
cu siguranţă exagerată de mintea speriată a fetei, dar care, pe moment, făcea totul
să pară anesteziat şi parcă în reluare, poate tocmai pentru a oferi tinerei
românce răgazul de a analiza şi de a-şi asimila acest nou univers ca fiind,
începând din acea clipă, şi al ei.
Deşi nu era a nimănui şi venise în Belgia la părinţii
ei care erau deja stabiliţi de ceva timp în această ţară din Vestul Europei,
proaspăta emigrantă se simţea singură. Şi asta pentru că, reuşise, în cei trei
ani de universitate şi independenţă, să îşi creeze o viaţă a ei, să-şi
întărească grupul de prieteni, să stea drept pe picioarele ei, să se simtă, în
sfârşit, adultă. Însă, cei trei ani s-au rezumat, încă din clipa în care a
coborât din avion, la o diplomă… şi multe amintiri care nu făceau decât să o
tragă înapoi în trecut. Independenţa ei nu mai exista, deşi trăgea cu dinţii să
păstreze aparenţele, prietenii ei de-o viaţă începeau să îşi construiască o
viaţă fără ea, iar stabilitatea ei emoţională se clătina. Dintr-o dată, planul
ei începuse să scârţâie…pe toate planurile. Acasă, obiceiurile dobândite
separat de părinţii ei nu păreau a fi pe placul lor, iar modul acestora de a se
impune displăcea tinerei femei, care nu mai putea să accepte lucrurile pe care
le-ar fi trecut cu vederea în liceu. Părerile s-au împărţit, dar nu s-au
împărţit în mod echitabil, iar conflictele păreau să se sporească. În ceea ce
priveşte planul personal/afectiv/amical, lucrurile s-au dovedit a fi cu mult
mai complicate decât s-ar fi aşteptat, şi asta în ciuda faptului că ea era
recunoscută înainte pentru sociabilitatea, carisma şi spontaneitatea de care
dădea dovadă în folosul abilităţilor ei de comunicare. Nimic nu ieşea natural şi
conform planului, devenise mult prea retrasă şi anormal de rezervată, iar dorinţa ei de a cunoaşte şi de
a-şi construi un nou cerc de prieteni se transformase într-o povară, în
detrimentul sentimentului de nou şi de aventură.
Pe plan profesional, invevitabilul s-a produs. Deşi
venise cu planuri măreţe, realitatea şi-a dovedit supremaţia. Masterul pe care
avea de gând să îl facă şi care era principalul motiv pentru care emigrase, i-a
fost refuzat din motive mult prea puţin plauzibile, moment care a marcat prima
dezamăgire cu tente belgiene. Barierele sociale, culturale şi lingvistice s-au
adeverit a fi greu de doborât şi nevoia de independenţă, cel puţin financiară,
a îndreptat-o spre singurul loc unde a fost primită cu braţele deschise, acel
obstacol pe care aproape orice româncă în căutare de viitor în Belgia trebuie
să îl depăşească… lumea barurilor/crâşmelor obscure de Bruxelles. Însă, despre
acest subiect amplu şi plin de lecţii de viaţă voi scrie mai târziu, tocmai
pentru că este atât de bogat în întâmplări.
Şi uite aşa am
încălecat pe-o şa şi v-am spus, în mare, povestea mea! Sau, mai bine zis,
începutul poveştii mele, prin sublinierea principalilor piloni ai vieţii mele
de emigrantă, început care s-a petrecut acum trei ani şi ceva luni, dar care
este într-o perpetuă mişcare şi evoluţie. După cum am precizat şi la început,
prin tentativa mea, eşuată, aş putea adăuga, de a scrie în versuri, nu este o
poveste ruptă din cărţile de basme şi nici dintr-o tragedie shakespeariană, dar
este a mea şi este presărată, în fiecare zi, cu detalii care să îmi amintească
mereu cum sunt o străină printre străini, că nimic nu vine uşor şi nimic nu
trece uşor, iar câinii cu colaci în coadă sunt doar un mit urban inventat de
cei care nu au apucat să vadă adevarata faţă a emigratului.
II
Belgia…privită
prin ochii mei şi doar ai mei
Visul meu, încă de când eram
mică, era să locuiesc în Franţa, mai exact la Paris. Eram fascinată de cultura
şi istoria francezilor, de tot ceea ce reprezenta ţara în sine, însă, înainte
de toate, de limba franceză. Mi se părea o limbă atât de sofisticată şi
melodioasă, iar când am avut posibilitatea de a o studia la şcoală, am profitat
de acest privilegiu şi mi-am dat toată silinţa pentru a învăţa limba lui
Napoleon sau a lui Jeanne d’Arc, tocmai pentru că, în mintea mea, aveam
impresia că mi se deschideau uşile aristocraţiei franceze iar eu ştiam că,
într-o zi, voi putea împărtăşi cunoştinţele mele.
Primul meu
contact cu Belgia a fost la vârsta de 14 ani, când am făcut o mini-vacanţă, de
mult timp dorită, în Franţa şi Belgia. Deşi nu am vrut sa părăsesc Franţa
pentru o variantă, în miniatură, a ei, am fost nevoită să rămân şi în Belgia
timp de două luni. Acele două luni au trecut destul de greu, poate pentru că nu
făceam nimic altceva decât să mă uit la televizor pe canalele flamande,
deoarece, încă de mică, nu suportam să mă uit la filme dublate, să mănânc
ciocolată şi cipsuri şi să scriu scrisori prietenilor mei din România.
Viaţa de Belgia mi se părea periculoasă. Şi asta poate
pentru că, printre primele lucruri pe care le auzisem când am ajuns în regatul
belgian a fost o poveste despre câte tinere sunt omorâte şi aruncate în canal.
Acel canal, pe care îl văzusem în trecere din maşină, mă înspăimânta. Şi părea
decupat din filmele de acţiune americane, filme care păreau să fie realitate în
această ţară. Bineînţeles că, din cauza asta, nu ieşeam singură din casă,
trebuia să-mi aştept părinţii să se întoarcă obosiţi de la muncă şi să sper că
mă vor scoate la o plimbare, lucru care nu se întâmpla atât de des pe cât
vroiam. Însă, în weekend-uri, ai mei încercau să compenseze. Mergeam la cinema,
în parcuri de distracţie, la grădini zoologice, la piscină, la îngheţată, la
plimbări şi cumpărături, iar eu profitam
la maxim de această nouă lume, care mă fascina tocmai pentru că totul era nou
şi diferit, oamenii erau altfel iar eu eram anonimă. Faptul că trebuia să
vorbesc în limba franceză era, însă, cea mai mare bucurie a mea. Deşi, în capul
meu toate cuvintele curgeau, când trebuia să deschid gura şi să articulez,
nimic nu mai suna la fel. Parcă, undeva pe limbă, cuvintele se stâlceau şi
deveneau nişte imitaţii ieftine, care stârneau zâmbete şi nedumeriri. De cele
mai multe ori, în încercarea mea de a fi francofonă şi de a mă face înţeleasă
pe această cale, amestecam franceza şi engleza. Şi atunci, interlocutorii mei,
dacă până în acel moment reuşiseră să-mi accepte pauzele în vorbire, imediat
după ce un cuvânt englez îşi făcea apariţia, îşi găseau altceva de făcut şi
începeau să mă privescă într-un mod ciudat, ca şi cum nu le mai meritam atenţia.
Dacă prima mea imagine formată despre Belgia a fost un
amestec între frică şi nou, desenele animate în limba flamandă ,
ciocolata, pita durum, les gaufres şi incapacitatea mea de a mă exprima
corect în limba franceză, cea de-a doua ocazie de a-mi forma o altă părere
despre această ţară s-a adeverit a fi cea mai mult apropiată de realitate. Deşi
mi-a făcut enormă plăcere să descopăr că, după opt ani, ciocolata belgiană a rămas
la fel de bună, îngheţata Magnum încă mai exista, « les gaufres » şi
cartofii prăjiţi încă erau pe lista specialităţilor gastronomice ale ţării,
împreună cu acele « moules », după care nu aş fi plâns dacă ar fi
dispărut subit de pe faţa pământului, din nefericire, acel vechi sentiment de
nou era înlocuit cu un altul, frica de necunoscut. Însă, cu fiecare zi care
trecea, începeam să remarc feţele nevăzute ale Belgiei şi ale Bruxelles-ul. Am
realizat că franceza mea era la un nivel foarte bun şi că nu ar mai trebui să mă
simt jenată că mai cunosc şi o altă limbă, ceea ce nu aş putea afirma şi despre
partea francofonă a ţării. Dacă în România engleza este cunoscută de aproape
toţi tinerii şi ni se pare absolut natural să poţi să întreţii o conversaţie
minimală în această limbă, în Belgia a cunoaşte engleza este (sau era) a
« big deal ».
Am mai descoperit că locuitorii acestei ţări nu sunt
atât de blonzi pe cât mă aşteptam. Când eram mică, deşi nu ştiam prea multe
lucruri despre Belgia, ştiam că sunt blonzi…însă, cel puţin la Bruxelles, acest
fapt pare a fi total fals. Trebuie să recunosc, în partea de nord a ţării poţi
să te delectezi cu specimene care de care mai blonde, mai înalte şi mai
belgiene, însă în capitală, fluxul continuu de emigranţi şi această diversitate
de culturi face ca omul de rând de pe stradă să nu fie blond, belgian sau vorbitor
nativ de limbă franceză/neerlandeză. Şi tocmai această diversitate, care la
început mi-a plăcut foarte mult, pe parcurs a ajuns să mă obosească. Şi nu
neapărat pentru că sunt atâtea accente diferite şi e foarte greu să te înţelegi
cu celălalt din cauza diferenţelor culturale şi aşa mai departe, dar devine din
ce în ce mai greu să ieşi din anonimat. Eşti doar un străin printre mulţi
alţii, oricât de mult ai încerca, accentul o să te dea de gol că nu eşti născut
în Belgia, iar faptul că prima întrebare care îţi este pusă este « Ce
naţionalitate eşti ? » te convinge că nici nu este nevoie să deschizi
gura pentru ca lumea să îşi dea seama că eşti străin.
Desigur, atunci când nu trebuie să te lupţi cu
stereotipurile, unii oameni sunt interesaţi şi chiar curioşi să afle mai multe
despre ţara ta, cultura, istoria sau limba. Ce m-a amuzat destul de mult la un
moment dat a fost ideea că sunt exotică, după cum a menţionat cineva. Blondă cu
ochii albaştri şi exotică, şi asta doar pentru că vin din estul Europei. Şi eu,
care, până atunci, aveam o altă definiţie a cuvântului exotic, dar se pare că
definiţia se schimbă în funcţie de ţara de unde vii. Însă, despre stereotipuri
în sine nu are rost să vorbesc acum, deoarece un alt articol dedicat în mod
special acestui subiect controversat va apărea mai târziu.
Un alt fenomen pe care
l-am descoperit şi analizat în Belgia este tendinţa spre depresie a
locuitorilor ei. Nu ştiu dacă o fi de la lipsa de vitamina D sau de la faptul
că belgienii se simt străini în ţara lor, dar rari sunt cei pe care i-am
cunoscut care să nu aibă o tristeţe cronică în ochi. Şi mă întreb de ce. Nu e
ca şi cum trăiesc într-o ţară din lumea a treia şi se luptă în fiecare zi
pentru mâncare. Sau pentru
că au războie civile în faţa uşii … sau muncesc pe un salariu de 300 de
euro, când chiria lor e de 400. Ori sunt în permanenţa discriminaţi şi judecaţi
în funcţie de acţiunile unei minorităţi ? Încă nu ştiu răspunsul la această
întrebare, dar continui să presupun că sunt, pur şi simplu, un popor sensibil care,
tocmai pentru că nu a avut parte de probleme în stilul celor enumerate mai sus,
nu ştiu cum să reacţioneze când apare un impas şi se izolează în spatele
depresiei. Însă acestea sunt doar opinii personale, pe care le-am dobândit de-a
lungul timpului şi care ar trebui tratate ca atare.
PS : Iulius Cezar a spus odată: "Horum omnium fortissimi sunt Belgæ"
- belgienii sunt cei mai puternici dintre gali, sigur mai există o urmă de
adevăr în aceste cuvinte, care poate fi regăsită şi în zilele noastre, dacă
privim cu atenţie.
III
Stereotipurile- adevăr sau provocare ?
Bine aţi venit la
Bruxelles ! Locul unde peste 200 de naţionalităţi trăiesc sub aceleşi cer
gri şi plin de prejudecăţi. Prejudecăţi culturale, fizice şi intelectuale,
care, toate adunate şi puse în cuvinte şi propoziţii, formează acel set de
stereotipuri cu care trebuie să se confrunte orice om supus presiunilor
societăţii.
În Belgia, stereotipurile sunt vaste, tranşante,
foarte variate şi au o viteză de răspândire invers proporţională cu
veridicitatea informaţiilor de transmis. Toată lumea cunoaşte sau contribuie la
stereotipare, fie că o face voluntar sau din pură naivitate. Pe vremea când
eram în Romania nu prea mă gândeam la ce fel de lucruri s-ar putea spune despre
români în străinatate sau ce fel de stereotipuri sunt răspândite pe seama noastră.
Însă, odată cu emigrarea pe tărâmuri mai
reci, acele imagini deja formate în mintea străinului aveau să iasă la iveală
în cele mai nefireşti şi neadecvate momente.
De exemplu, primul lucru de care am fost
întrebată când am intrat pentru întâia oară în contact cu un străin a fost naţionalitatea
sau originea mea. La început, mi s-a parut drăguţ cum erau interesaţi oamenii
de mine şi mai ales de ţara mea, dar pe parcurs am aflat că făceau asta doar ca
să îşi caute în memorie stereotipul potrivit, în tentativa de a-şi împărtaşi
cunoştintele lor despre patria mamă. Un «bună, ce face » stâlcit, urmat de
un rânjet şi cuvântul Dracula. Aceasta este, de obicei, reacţia
interlocutorului odată ce numele de Romania apare în discuţie. Desigur, mai
nimic rău până acum. Artileria grea a stereotipurilor aveam să o descopăr tot
la bar, lucrând zi de zi. Expresii ca “toţi românii sunt ţigani”, “toţi românii
sunt hoţi”, “toate româncele sunt prostituate”, “toţi bărbaţii români sunt beţivani”,
“toţi românii sunt săraci/cerşetori” şi aşa mai departe, au ajuns la urechile
mele de nenumărate ori, şi eu, de mult mai multe ori, am încercat să îi
corectez, oferindu-le o imagine mai corectă a realităţii şi mult mai puţin
jignitoare. Apoi, pe parcurs ce tot descopeream concepţii care de care mai
trase de păr, am observat nu numai că oamenii care le spun sunt prost informaţi
dar sunt şi convinşi că sunt adevăruri absolute. Şi asta pentru că, de fiecare
dată când spuneam că sunt româncă, lumea nu mă credea doar pentru simplul fapt
că sunt blondă cu ochii albaştri, ceea ce nu coincidea cu imaginea generală pe
care o aveau ei despre aspectul fizic al românilor.
Una din cele mai ciudate şi destul de
înspăimântătoare experienţe, dar şi o dovadă clară de cât de active sunt
stereotipurile în mintea umană, s-a întâmplat tot într-un bar. Erau ceva
persoane când a intrat acel domn care mi-a cerut un vin roşu. Eu l-am servit,
neobservând că era deja într-o stare destul de avansată de ebrietate. Bineînţeles
că a încercat să pornească o conversaţie, dând startul cu veşnica întrebare
despre origini. De multe ori m-am gandit să spun că vin din altă parte, nu din
ruşine, ci doar ca să evit astfel de scenarii. El, profesor de istorie şi
ungur, în momentul în care a auzit că sunt româncă, a început să urle. Isteric,
gesticula foarte ameninţător şi cu multă ură în ochi. Chiar arăta a ură.
Şi ţipa, arătând spre mine : « Hoaţo ! Mi-ai băgat mâna în
buzunar ! Eşti o hoaţă româncă ! ». Eu, luată prin surprindere
de reacţia lui, am încercat să îl calmez, tocmai pentru că deranja persoanele
din jur şi părea destul de supărat. Apoi el adaugă : « Voi, români
jegoşi, mi-aţi băgat mâna în buzunar şi mi-aţi luat ţara ! Sunteţi toţi la
fel, nişte hoţi şi nişte curve ». Eu, din nou, şi mai surprinsă de data
asta, nu puteam să cred că omul mă acuza că i-am furat Transilvania, pe mine, o
simplă fată! Eram leger amuzată de ceea ce tocmai se întâmpla, nu reuşeam să
înţeleg cum de e posibil un astfel de comportament, pe un astfel de motiv şi am
căutat să găsesc o soluţie. Dar, cum deschideam gura, cum el îmi urla că nu ar
trebui să mă adresez deloc lui, că nu am dreptul acesta şi ar trebui să mă
întorc în cuşca de unde am venit. Deja reuşise să mă enerveze, dar din acel moment depăşise orice barieră
de răbdare. Cum şi de unde atâta răutate ? Cu ce drept ? Omul nu m-a
vazut niciodată în viaţa lui şi totuşi a îndrăznit să-şi dea drumul la gură şi
să scoată acele lucruri incredibil de ofensatoare la adresa mea, în plină zi,
fără niciun fel de ezitare. După cum era
de aşteptat, gura lui a fost imediat închisă, dar nu într-o manieră inteligentă
şi prietenească, ci cu toată violenţa de care un turc poate da dovadă. Bine că
a facut-o patronul, că dacă nu o făceam eu, tocmai ca să îi arăt din ce fel de
cuşcă vin.
Mult timp am fost marcată dupa
acel eveniment. Nu puteam să accept ideea că oamenii au astfel de păreri despre
noi şi chiar pot deveni violenţi în preajma unui român. Care era şi femeie, pe la 23 de ani, nevinovată
şi neimplicată în războaiele dintre România şi Ungaria. Ciudat mod de a-ţi
învăţa istoria şi de a o aplica în viaţa de zi cu zi…
Un alt caz marcant şi relevant în această
înşiruire de cuvinte s-a întâmplat tot într-o dimineaţă ca oricare alta, la
muncă. Tocmai deschideam barul, cafeaua încă nu fusese băută iar un prim client
intră. Bărbat, destul de prezentabil, se aşază la bar, în faţa mea şi îmi cere
o cafea. Eu îl servesc, el mă întreabă de naţionalitate, eu, robotic, îi răspund
iar el spune un « era de aşteptat » destul de subtil, dar nu
suficient încât să nu îl aud. Apoi îşi asumă un ton serios şi îmi spune că el
ştie de ce toate barurile şi toate firmele de construcţii sunt pline de
angajaţi români. Şi apoi vine şi răspunsul, tot de unul singur. Pentru că nu
putem mai mult, nu suntem suficient de capabili şi inteligenţi pentru a lucra
în alte domenii. Pentru că suntem un popor uniform, destul de plat şi
neinteresant şi pentru că suntem făcuţi pentru munci manuale. Da.
Exact ! …Poftim ? Eu l-am privit, la început, ca pe un alt
arogant care iar încearcă să se dea mare cu multele informaţii pe care le ştie
el despre români, dar el a dus la un total alt nivel această analiză. Nu ai cum
să îţi păstrezi calmul pus în faţa unor astfel de situaţii. Deşi am încercat să
fiu politicoasă, i-am spus că el este cel care dă dovadă de lipsă de inteligenţă,
prin astfel de afirmaţii şi că ar trebui să fie mai documentat înainte de a
deschide gura în faţa unui necunoscut român. Nu de alta, dar pe lângă
faptul că suntem niste neciopliţi, după cum a şi insinuat, suntem şi destul de
violenţi când vine vorba de ţara noastră. Nu puteam să nu spun nimic. Era
mult prea dimineaţă pentru a primi jignirile cu un zâmbet şi un mulţumesc. Bărbatul
a înţeles mesajul şi a plecat, puţin dezamăgit probabil că nu i-a fost întărită
teoria, pe care a ilustrat-o cu atâta convingere şi mândrie.
Şi astea nu sunt decât o parte din stereotipurile
cu care se confruntă femeile care lucrează în baruri. Pentru că, indiferent de
naţionalite, aparent a lucra într-un bar în Belgia este un lucru rău, nu este
un job tocmai curat din punct de vedere etic, deoarece mulţi consideră această
meserie ca având mai multe laturi şi atribuţii, care de care mai sexuale iar
femeia din spatele barului ar trebui să îşi vadă de treabă, la propriu şi la
figurat, pentru că a avea tărie de caracter şi principii nu dă bine în acest
domeniu.
Acestea au fost două din nenumăratele cazuri în
care stereotipurile despre români sunt foarte vizibile şi puternic îngropate în
caracterul oamenilor, iar încercările de a a le schimba nu fac decât să se
piardă în acel gol al indiferenţei, pentru că uneori nici se mai merită să te
împotriveşti, oamenii nu pot fi schimbaţi, mai ales modul lor de a gândi. Poate
că doar din momentul în care se învaţă a ignora şi a selecta informaţia care să
îţi ajungă la urechi şi la suflet se poate trece cu ‘vederea’ răutatea gratuită
a oamenilor, care nu sunt decât nişte dovezi despre cum o mână de oameni poate
forma stereotipuri şi cât este de uşor să transformi zvonurile şi poveştile de
speriat copiii în realitate, doar dând vina pe o ţară.
IV
Oameni, feţe şi
poveşti.
Bună, eu sunt Roxana, vin
din România, am 25 de ani şi trăiesc în
Belgia de aproape patru ani.
Buongiorno, eu mă numesc
Luca, sunt italian şi studiez un master la Bruxelles, de un an.
Hola, Sergio mă numesc, vin
din Valencia şi sunt lucrez temporar la Bruxelles.
Hello, numele meu este
Jeremy şi fac parte din armata americană, muncesc pentru NATO.
Bonjour, eu sunt Emilie,
sunt din Belgia, am fost o mare jurnalistă, acum sunt doar la pensie…
În spatele fiecărui nume, a fiecărei naţionalităţi şi
a fiecărei priviri timide există o poveste, fie ea tristă, frumoasă, intrigantă,
de necrezut sau pur şi simplu unică. Ochii noştri au văzut şi au trăit lucruri ştiute
doar de noi, însă, dacă le-am putea transcrie în cuvinte, probabil am reuşi, cu
adevărat, să ne facem înţeleşi şi ascultaţi de cei care nu au avut acelaşi
traseu prin lume şi prin viaţă.
Dintotdeauna mi-a
plăcut să ascult. Să ascult
zgomotele străzii, muzica, vocile din capul meu…şi, mai ales, vocile celorlalţi.
Voci care, intonate cu accente diferite, spuneau poveşti atât de frumoase şi de
captivante. Poveşti pe care, dacă nu aş fi ajuns în Belgia să le aud, le-aş fi
numit mituri după care se fac filmele de Hollywood.
Cum ar fi povestea bătrânei belgience, cu părul alb
prins într-un coc destul de neglijent, şi
asta poate pentru că mâinile îi tremurau foarte tare. Şi vocea îi tremura. Însă
aceasta îi tremura de dor şi nostalgie.
De fiecare dată când prindea o ocazie să se destrăinuiască, o făcea. Îmi spunea
cu vocea ei slabă şi ochii ei albaştri cum a fost ea de succes odată. Şi cât de
mult a iubit viaţa. Viaţa ei de peste tot, pentru că a călătorit prin locuri
unde eu nici nu mai visez să ajung. A fost reporter de război. Unul foarte bun
chiar. Îmi mărturisea cum trăia cu frica în fiecare zi, dar era fericită. Cum
a văzut atâta suferinţă, dar cum a zâmbit mereu. Mi-a şi povestit cum s-a îndrăgostit, când a stat vreo
şase luni prin Africa, de un bărbat de acolo. Şi cum încă mai suspina după el…şi
cum îi părea rău că nu a putut rămâne. Şi se vedea pe faţa ei bătrână că spunea
adevărul. Ea încă suferea după el. Dar pe lângă această urmă de tristeţe, avea
cea mai pură expresie de mândrie şi satisfacţie. Deşi ajunsese singură, bătrână,
cu copiii plecaţi în trei colţuri de lume, ea ştia că şi-a trăit viaţa şi împlinirea
ei o urma oriunde se ducea. Era mereu aranjată şi cochetă, foarte vorbăreaţă şi
îi placea tare de mine. Mi-am
dat seama de asta atunci când i-am spus că unul din visele mele era să fiu
reporter de război. Şi că toată povestea ei, cu triste şi cu bine, aş vrea să
fie, într-o zi, şi a mea. Şi
atunci a plâns…de bucurie şi regret. Mi-a urat tot norocul din lume şi apoi a
adăugat : « Numai să nu te îndrăgosteşti în ţări străine ! ».
Ea mi-a arătat cât de frumoasă poate fi satisfacţia când îţi urmezi visul şi
faci orice ca să ţi-l îndeplineşti, cât de frumos poţi îmbătrâni când ştii că
nu ai niciun lucru neşters de pe listă.
Sau povestea tânărul african. Care, în ciuda faptului
că era singur într-o ţară străină, fără familie niciunde, fără un loc să îl
numească al său, fără cunoştinţe de limbă şi fără niciun ban…zâmbea. Şi zâmbea
sincer. Şi vedea partea plină a paharului. Şi nu se lăsa doborât de nimic, când
alţii în locul lui s-ar fi pierdut în orice altceva numai în viitor nu. Şi
credea în bine, în Dumnezeu, în prieteni
şi în viaţă. El nu voia decât un loc unde să studieze, unde să se
integreze şi să fie acceptat ca om. Acel tânăr mi-a arătat, doar printr-o singură
discuţie, cât de puternici sunt oamenii. Şi cât de mult contează unde te naşti,
cu ce privilegii şi ce fel de familie. M-a făcut să realizez că, oricât de greu
ţi-ar fi ţie sau mie, există cineva, undeva, care şi-ar dori să fie în locul
nostru, să se confrunte cu probleme noastre, doar ca să scape de-ale lui. Dar
el nu s-a plâns.
Am cunoscut o mie de oameni care mi-au spus o mie şi
una de poveşti. Poveşti mai triste sau poate mai fericite, dar toate cu acelaşi
numitor comun : Belgia. Ţara unde mulţi vin să îşi îndeplinească visele
sau să fugă de ele. Cu azil politic sau fără, suntem cu toţii nişte refugiaţi. Şi
nu o spun într-un sens peiorativ. Şi eu m-am refugiat în braţele Occidentului,
în ideea că visele mele de copil îşi vor întâlni realitatea aici. Dar aici am
întâlnit mult mai mult. Datorită Belgiei, am crescut. Am învăţat să mă descurc
singură, să merg pe drumul clădit de mine, să decid singură pentru viitorul
meu, să îmi asum riscuri şi să fiu mândră de mine. Belgia mi-a arătat oameni şi
poveşti care m-au schimbat, m-au îndrumat şi m-au învăţat. Datorită Belgiei,
mi-am cunoscut cea mai bună prietenă, mi-am cunoscut cu adevarat familia şi pe
mine. Aici am văzut cât de mult contează să fii corect cu tine însuţi, să ai
principii bine cimentate, să fii politicos, să zâmbeşti şi să laşi loc de « Bună
ziua ». Tot aici am realizat cât de greu se face banul, cât de mult trebuie
să laşi de la tine, cât e de greu să menţii prietenii sau să îţi faci altele
noi. Şi, cel mai ciudat, am observat că, atunci când nu sunt în Belgia, aceasta
îmi lipseşte. Diversitatea în anonimat, coloritul stradal, galagia cotidiană,
franceza de jargon sau chiar frigul, ploaia şi mirosul de Bruxelles, toate
acestea au ajuns să reprezinte « acasă » pentru mine.
Desigur, suntem oameni
şi oameni. Şi cu toţii suntem supuşi subiectivului, erorii şi mediului
înconjurător. Toate
poveştirile mele sunt în spirit descriptiv, subiectiv şi relativ. Nu generalizez,
nu formez absoluturi şi nu vreau să creez indignări de niciun fel. Nu fac decât
să desenez ceea ce-au văzut ochii mei, ca un adult în devenire, o tânără femeie, o româncă şi o visătoare, într-o ţară nouă,
cu lucruri noi, care, câteodată, au întrecut limitele zonei mele de confort,
stârnind reacţii şi judecăţi poate mult prea spontane, şi nu doar pe gustul meu
dar şi al altora.
